3/9 sau cum sa ramana barbatul insarcinat

Cele ce urmeaza nu sunt din a mea inchipuire, ci ceea ce a scris odata Boccaccio in Decameronul, ca a treia poveste din ce-a de-a noua zi.

Povestea este despre 4 prieteni: Bruno, Buffalmacco, Nello si Calandrino, toti zugravi.

Intr-o zi, o matusa de-a lui Calandrino moare si ii lasa drept mostenire 200 de lire. Cum nu vrea sa-si “cheltuiasca banii tragand un chef de pomina cu ei”, prietenii acestia decid sa “afle un chip ca sa se infrupte c-o cina imparateasca pe cheltuiala lui”. Fiind Calandrino cam prostanac, cei 3 prieteni fac ce fac si cu ajutorul unui doctor il pacalesc ca e insarcinat.

Calandrino: “Ah, vai de capul meu! Ce-am sa ma fac? Cum am sa nasc? Pe unde dracu o sa iasa copilul asta? Vad eu bine ca mi-a venit de hac spurcata asta de nevasta cu poftele ei strambe, trasni-o-ar Dumnezeu; ca dac-as fi intreg m-as ridica si-asa ti-as bate-o, de ti-as lasa-o lata, desi la drept vorbind e vina mea, ca nu trebuia s-o las sa stea deasupra. Da’ lasa ca-i arat eu ei, numai sa scap cu bine! Din partea mea poate sa moara de chef si tot n-o mai las deasupra.”

Ca sa-l “vindece”, Calandrino le da “trei perechi de claponi grasi” si “cinci lire in bani marunti”. Cei 4 complici se bucura de un ospat pe cinste, iar doctorul ii trimite insarcinatului o oarecare bautura linistitoare care il “tamaduieste tun” in 3 zile.

Astfel, aveti grija cine sta deasupra

…

Un tic si un tac formeaza inca o secunda ce s-a scurs… S-a mai dus o ora, s-a mai topit o zi. Masor timpul si vad ca a inceput sa se intinda si sa toarca.

Rubbing Mint since 1984

Hmm… e totusi o arta si sa nu faci nimic… sa freci menta cu gratie si sa te simti bine ca faci asta. Nu oricine oricand oriunde poate sa simta placerea din a nu face nimic, nu oricine poate vedea rostul acestei (ne)actiuni. Asa ca felicitari celor pasionati de aceasta nobila indeletnicire si cu aceasta ocazie tin sa mentionez in special cateva persoane: in primul rand pe mine si in al doilea rand pe Ema alias Mentos care isi conduce viata dupa deja celebrul “Rubbing Mint since 1984″.

 :))

Traditii

Ma plimbam pe net, in cautarea unei anumite poze… inainte sa o gasesc pe cea dorita, am gasit o alta care m-a impresionat…

 O traditie in alb si negru, ca pentru a adeveri ca e din timpuri demult trecute…

 Imi amintesc ca la o serbare la gradinita toate fetitele eram imbracate in costume populare… Nu prea stiam noi de importanta a ceea ce purtam, dar ne simteam tare mandre… ca eram atat de frumos imbracate si ca le facea mare placere tuturor celor prezenti sa ne vada gatite asa.

 Cat de mult s-au schimbat toate… Cum ar fi sa vezi coborand dintr-un Touareg o mandra in costum traditional, cu naframa pe cap si opinci in picioare? Mai bine haideti ca data viitoare in discoteca sa-ntindem hora mare pe Drop it like it’s hot. :p

Cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac mireasa

O colega de facultate: Fac lista de invitati pentru nunta.

O prietena: Sunt logodita.

Alta prietena: La anul ma marit.

Mama: Eu la varsta ta, eram maritata si te aveam pe tine de cateva luni.

Bunicii dinspre mama: E randul tau sa te mariti.

Sora mea: Abia astept sa vin la nunta ta.

Un verisor dinspre tata: In toamna asta ma insor.

Ingerasul din dreapta capului meu: Ce frumoase sunt rochiile albe de mireasa din vitrina!

Dracusorul din stanga: Sa te mariti de mai multe ori ca sa porti mai multe rochii!

 

Vs.

 

Prietenii apropiati: Cam pe la 30 de ani asa, o sa ma casatoresc.

Boyfriendu’: First, I’ll take over the world… apoi o sa ma insor.

Un alt prieten: Mi se pare inutila casatoria.

Me, myself and I: Ma simt bine asa cum sunt… Intai sa fiu Miss Boss .

 

Concluzii:

1. Dupa filmul The unborn o sa mai dureze ceva pana sa vreau sa fac un copil… In plus, imi pot face si mie codite.
2. Ma fac calugarita.
3. Nu luati in seama punctul anterior.

2 idei scurte

Am observat ca majoritatea care isi fac un blog incep printr-o postare de inceput, ca episoadele pilot din seriale. “Voi scrie despre asta…”, “sper sa nu plictisesc cititorii”… Imi plac inca formulele de inceput din basme cu “a fost odata ca niciodata…”, dar si mai mult imi place actiunea propriu zisa, desfasurata pe baza unei idei noi sau macar nou exprimata, care are rolul de a oferi ceva cititorului.

Si astfel ajung la o cea de a doua idee: nu cred ca blogurile sunt inutile. In primul rand, nu e nimeni obligat sa citeasca. Chiar daca uneori am dat link catorva persoane spre postari din blogul meu, nu am zis “citeste” ci doar “da click”… adica am lasat la latiudinea fiecaruia daca sa citeasca sau nu in functie de cat e de atras de titlu si eventual prima/ultima propozitie… In al doilea rand, scrisul are un adevarat efect de purificare, de linistire sufleteasca si de ordonare a gandurilor. Nu e numai o idee preluata din literatura si din orele de limba romana din liceu… e un lucru de care ma conving de fiecare data cand scriu… Atunci cand simt o furtuna in sufletul meu, scriu… multe lucruri nu vor fi citite de nimeni in afara de mine, dar prin scris reusesc sa iau povara din mine si s-o tintuiesc pe hartie… marturie pentru eu cea din viitor ca am trait viata pe care am avut-o si amintire a lucrurilor pe care inconstient si omeneste le voi uita. Cat despre ceea ce oferi cititorului… referindu-ma in mod expres la blog-uri, poti oferi cuiva un sfat, ii poti da speranta sau macar ii poti oferi cateva clipe de liniste, emotie si placere. Ma bucur cand cineva imi spune ca e de acord cu blogul meu, ca am surprins in cuvintele potrivite parerea multora sau ca l-am facut sa zambeasca… chiar si cand cineva imi spune ca nu i-a placut blogul meu/nu e de acord cu ideea mea si incepe o discutie aprinsa, ma bucur ca postarea mea nu a trecut indiferenta, ca ideea mea a fost receptata de cititor/i si ca totusi am oferit acelui cititor sansa de a-si forma o idee proprie despre ceva ce probabil pana in acel moment ignorase.

Bzzz…

Nu puteam azi dimineata sa dorm- ma bazaia o musca. Pana la urma, m-am dus si am deschis balconul. S-a facut imediat liniste… Asa patesc de cateva zile… Musca asta s-o fi crezand animalutul meu de casa si o fi vrand dimineata sa iasa la plimbare.

Sa vezi ce ii fac: o sa ii scad portia de mancare, sa fie mai lipsita de energie si sa doarma si ea dimineata.

)

Freak (Pana de inspiratie)

Soarele ardea neindurator. In masina mirosea a caldura, iar noi eram cu gandurile la destinatie, scaldandu-ne in valurile albastre. Din cand in cand, roata din dreapta fata scartaia prelung, ca pentru a masura timpul scurs. Eram pe drum de dimineata si trecuse de ora doua dupa amiaza.

In departare incepeau sa se distinga contururile unui sat. Un viraj la stanga si asfaltul fu inlocuit de un drum prafuit, marginit de smocuri pitice de buruieni. In apropierea satului o racoare placuta ne invalui, dar imediat placearea s-a transformat in uimire: drumul ce despartea satul in doua era strajuit de troiene, casele aveau turturi, oamenii erau infofoliti si imbujorati… In dreptul unei case, ne-a zambit un om de zapada exemplar.

Imediat insa ne-am trezit in Bacau. Cum niciodata nu vizitaseram Mall-ul, ne-am indreptat intr-acolo. Nici tipenie de om, nici un caine maidanez… doar vanzatorii dormitand si ventilatoarele zbarnaind in lupta lor apriga cu zapuseala. Deodata, special parca in intampinarea noastra, de sub o masa rasari un paianjen urias, paros. Din toate partile tipete, pretutindeni groaza, disperare…

Parintii ne-au anuntat ca se duc la culcare, iar noi am pornit pe scarile rulante spre standurile cu haine.

-         Rochia asta iti vine nemaipomenit…

-         Ce parere ai despre costumul asta de baie?

Si apa era rece, facand in ciuda aerului care incepuse sa friga. Fiecare plutea pe colacul sau, incercand sa imite inotul. Si era cald, si era bine, si miroasea a tesaturi proaspat spalate.

-         Haideti sa mancam pireu!

Chia imi era pofta de pireu… dar tot preferam sa mai dorm putin.

Ce bun e pireul: cald, cu lapte si unt.

Pacat ca si pireul e vis!

Trebuie sa ma duc la scoala.

 

Nota: randurile astea le-am scris candva prin 2004 (nu bag insa mana in foc) si sunt nitel inspirate dintr-un vis de al surorii mele, Diana. Nu as putea preciza ce anume a povestit ea, ce am inteles eu din visul ei complicat si ce a ramas din modul in care am asternut eu pe hartie, dar primul titlu e reactia ei cand a aflat ca am scris randurile astea pe baza unui vis de al ei. Al doilea nume venea si el de la ceva, dar nu imi mai aduc aminte nici asta:))

Aplauze va rog!

Dupa atatea zile caniculare, e racoare. Si ploua, si e gri, si e trist.

Inca putin si se duce si vara. Asa cum s-a dus si facultatea.

Sunt absolventa. Sunt si licentiata. Sunt si admisa la Administrarea afacerilor in turism la buget.

Altfel spus, prietenia mea cu Ase-ul o sa se prelungeasca pentru inca doi ani.

Da, specializarea asta a fost alegerea mea… prima mea optiune si sincer, nu cred ca ramanean daca as fi intrat la alta. Cu atat mai putin daca as fi intrat la taxa.

Nu stiu cat o sa tina pasiunea mea pentru turism, dar ceea ce stiu acum e ca o simt ca unica solutie potrivita si viabila pentru mine. Momentan, asta e drumul pe care vreau sa merg din punct de vedere profesional.

De ce nu as fi ramas la taxa? Nu pentru ca nu as fi avut de unde sa fac rost de bani. Nu pentru ca viitorul meu nu merita suma de 36 de milioane. Doar pentru ca dupa 3 ani, stiu cum se invata in Ase. Am vazut ce profesori pot avea si cum se evalueaza ceea ce ei numesc “valoare intelectuala”. Toate astea, pentru mine, nu valoreaza 36 de milioane. De fapt, nu as da nici un milion. Am dat 2 milioane, dar pentru sansa de a da examenul de admitere si a arata ca sunt printre cei 41 de studenti care merita sa nu plateasca pentru dreptul de a invata. Intr-adevar, sunt si profesori in Ase care sunt demni de tot respectul, dar din pacate, pentru fiecare profesor adevarat exista numerosi alti profesori care doar te plictisesc si te fac sa pierzi timpul pe bancile facultatii. 

Hmmm… examenul de admitere la master… “2 ore si jumatate” teoretic, practic o ora, ce mi-au aratat inca o data ca invatamantul superior din tara noastra promoveaza tot toceala. Nu a fost greu (desi nu am luat punctajul maxim!), dar grilele alea au fost facute sa arate cine memoreaza “cuvanta cu cuvant”. Nu au fost grile “inteligente”, care sa te faca sa gandesti, sa faci conexiuni. Inca un motiv pentru care nu as fi dat 36 de milioane. Chiar am invatat pentru examenul asta. Mai mult, pot spune ca bibliografia pentru examen a fost din materiile mele preferate, la care chiar ma pricep- cu exceptia uneia singure, din cauza careia mi-e oarecum sila de ceea ce tine de comert pur din punct de vedere educational. Un examen la care initial s-a afisat un barem de corectare (pentru cele 3 specializari din cadrul facultatii de Comert), pentru ca peste o ora acesta sa fie anulat si ceva mai tarziu sa fie afisat altul diferit. Ce va spune voua acest lucru? Mai mult, ce va spune faptul ca exista persoane care au raspuns corect la 7 intrebari din 35 la examenul de admitere, dupa ce au terminat o facultate (facultatea care a si organizat acest examen de admitere) si culmea, au terminat-o cu punctaj mare!( 25 din 30- punctaj calculat astfel: 2*media anilor de facultate+nota licenta). Mie mi se pare absurd.

Nu e vorba ca doar aceasta institutie de invatamant superior are probleme, ci ca in aceasta institutie am invatat timp de 3 ani… Atata timp cat pe ea o cunosc, nu pot comenta lipsurile alteia.

Mai sunt 2 ani in care imi pot schimba parerea despre Ase si valorile pe care le promoveaza. Sper sa vad ca macar la master o sa am de-a face numai cu profesori valorosi, de la care am ce invata… si nu numai niste teorii economice.

Un colt din Japonia

 

Trist, ma despart de tine

Ca o scoica rupta din cochilia ei.

Eu plec si pleaca si toamna.

 

Matsuo Bashō, Drum ingust, 1689

 

 

O poza facuta de Michael Yamashita calcand urmele lui Matsuo Bashō…

O poza care m-a lasat la prima vedere fara rasuflare, care de 5 luni mi se pare la fiecare revedere proaspata, intima si romantica… Nu v-a fugit deja sufletul pe treptele acoperite de frunze ruginii?